De la dispariție la recuperare: agricultura familială în Europa Centrală. Punând sub semnul întrebării ipoteza dependenței de traiectorie.

Agricultura de familie este organizată în diferite forme în țările din Europa Centrală, unde a fost implementată colectivizarea.

Multe dintre aceste forme sunt diferite față de cele întâlnite în alte părți ale Europei.

Reprivatizarea și revigorarea sistemelor de agricultură familială s-au dovedit a fi un proces complex, dependent de mulți factori determinanți.

Acest articol abordează motivele pentru care au apărut diverse tipuri de ferme, de ce supraviețuiesc sau eșuează ca urmare a unui proces de de-colectivizare.

Moștenirea organizării fermelor de la părinți la copii a trebuit înlocuită, iar întrebările privind proprietatea istorică și modul în care aceasta explică formele prezente au apărut.

Fermele mici și mari domină în general structura agrară.

În numeroase țări, fermele familiale de dimensiuni medii și mari au o importanță mai mică.

Pentru a explica această situație, trebuie efectuată o reevaluare a schimbărilor instituționale, în special în lumina bifurcației istorice și actuale, unde schimbările mai mici și mai liniare ale sistemului au provocat schimbări „calitative” sau topologice bruște.

Schimbarea instituțională trebuie considerată și analizată ca un moment de eliminare graduală a sistemului colectivizat printr-o serie de evenimente cauzal înlănțuite, fiecare cu o viteză diferită.

Absența sau slăbiciunea fermelor moderne de familie este rezultatul unui amestec nefavorabil de instituții informale și formale care pun presiune asupra revigorării agriculturii familiale.

Mediul politic și economic creat în perioada de tranziție a oferit un avantaj comparativ evident fermelor de mari dimensiuni.

Aceste aceleași schimbări instituționale nu au avut un efect limitativ deosebit asupra supraviețuirii fermelor mici de subzistență.

Mecanismele dependente de traseu, așa cum pot influența rezultatele într-un singur moment de timp sau echilibrele pe termen lung ale unui proces, nu sunt absolute, iar politicile implementate de reformatori tind să conducă la devieri de traseu, creând o pluralitate de aranjamente structurale, adesea ineficiente.

O nouă dihotomie structurală a apărut între sistemele agricole bazate pe o concentrație ridicată de teren și utilizarea muncii plătite (cazul Cehiei), și sistemele agricole cu configurații mai duale care combină munca familială și non-familia (cazurile Ungariei și Lituaniei).

Mecanismele de schimbare a traseului au fost în favoarea continuității fermelor mari, fiind transformate în holdinguri sau parteneriate corporative.

Astfel, acestea au inhibat, în consecință, stabilirea unui model durabil de agricultură familială.

Demontarea agriculturii colective ar putea deschide căi diferite, iar aceste căi de la colectivism la post-colectivism nu sunt drepte.

Prin urmare, orice consolidare a proprietăților familiale caracteristice societăților de piață a fost lentă și incompletă..